Ce aveţi, nevrednicilor, cu această ţară?

de Adrian Paunescu

Până la urmă, ce aveţi, nevrednicilor cu această ţară? Cum dracului de aţi ajuns voi, nişte sfertodocţi abuzivi, să conduceţi o Românie bimilenară, să vă îmbogăţiţi pe seama ei şi să nu vă astâmpăraţi nici după ce v-aţi făcut plinul, gaşcă de citrice putrede ce sunteţi! Noi, ăilalţi, aproape că vă şi iertasem pentru marşul vostru prin străchini, pentru neverosimila trecere într-o noapte de la stânga la dreapta, pentru toată contribuţia voastră la prăpădul general. Vă consideram nişte începători în ale politicii şi nişte buşteni în care încă nu a intrat meşterul cu dalta, să le dea forma. V-aţi trădat familiile şi prietenii, ca să cerşiţi un loc mai în faţă la momentul împărţirii de scaune. Şi dacă aţi fost cinici şi duri între voi, ce v-ar fi putut opri din opera de umilire şi retrogradare a poporului român, căruia i-aţi dat cu democraţia în cap, să-i treacă pofta de-a mai exprima opţiuni. Primele întruchipări ale voastre erau parcă din galeria de epubrete a unui prestidigitator alchimist. Cu timpul, leagănul naşterii voastre a fost chiuveta. Din spălăturile ei s-a putut naşte haita voastră nevertebrată şi lacomă.

Dar măcar o relaţie de bună ziua să fi menţinut voi cu poporul pe care l-aţi târât în toate aventurile zoologiei infecte. Vă trebuia această legitimaţie nobilă facturată de poporul român. N-aţi păstrat nici măcar această regulă formală a jocului, aţi început să împărţiţi copite, în stânga şi în dreapta, celor care v-au girat începuturile ceţoase. Duduiţi printre noi cu o totală lipsă de ruşine şi cu un înspăimântător efect pervers al lipsei de biografie. V-aţi şters pe picioare şi pe creier cu steagurile şi aţi dat ţara care vă suportase pe trei frigidere, pe un fax, pe cinci televizoare şi pe o maşină automată de făcut bani. Aţi inventat geografii perverse şi n-aţi mai recunoscut istoria relaţiilor dintre ţara în care trăiţi şi alte ţări, importante şi decisive, ale lumii. Prin pluralism aţi înţeles indecizia înjositoare de a nu şti, în momentul oportun, care fund de stăpân trebuie spălat şi pupat, ca să-i crească importanţa.

Dar, mai ales, aţi învăţat să furaţi. Ăia care erau consideraţi performeri, pentru că furau oul de sub cloşcă, au devenit, între timp, nişte amatori jalnici în comparaţie cu maeştrii care sunteţi. Iar unde n-aţi putut da lovituri directe aţi introdus şmechereşte politica voastră de tăiere din salarii şi din pensii, ca să acoperiţi prin drastică împuţinare ceea ce nici nu s-ar fi observat dacă ştiaţi să dinamizaţi componentele relansării economice. E pustiu pe unde călcaţi voi şi se goleşte ţara de medici, de avocaţi, de ingineri, de umanişti, de tehnicieni. Mor oamenii de disperare, bombardaţi perfid de ştirile pe care ţine să li le transmită, rânjind, rânjind şi din ochi, nu numai din gură, homunculul şef, ăla pus în capul trebii de piraţii lacrimii naţionale. Pe unde să mai scoatem capul, în acest joc de esenţă cinică, la care ne împingeţi de parcă ne-aţi mai pregăti, după viaţa nenorocită pe care o ducem, pentru o altă viaţă, de inconştienţă şi huzur.

Unde e capitalismul, ticăloşilor? Ce-i cu această infernală derivă în care pluteşte biata noastră ţară? Aţi jupuit zilnic poporul român, v-aţi îmbuibat şi v-aţi înfăşurat în ziduri groase de epidermă porcină, ca să nu vă mai deranjeze nici măcar un cuvânt din partea celor obidiţi. Cum faceţi voi, mă, zilnic teoria solidarităţii şi o adresaţi amărâţilor ţării, când aţi furat şi furaţi – legal şi ilegal – tocmai averea celor mulţi? Înapoi în zoologie, căpuşi portocalii! Poate aţi uitat un banc sinistru care circula acum câţiva ani prin estul Europei: a fost descoperită mama lui Lenin. Ea e vie. Şi e din nou gravidă.

Pierduta noastră ţară

Pierduta noastră ţară,
Ce se mai poate face,
Când, ca-n război, noi pierdem
Sărmana noastră pace?
Românii mor de foame
În propria lor ţară,
Nici nu se nasc copiii,
Că şi încep să moară.
E-o maladie gravă,
În fiecare casă
Mormântul ne atrage
Şi steaua ne apasă,
Aici, e-un fel de cuşcă,
Făcută din zăbrele,
Adolescenţii-nvaţă
Să mintă şi să-nşele.
Bătrânii-şi poartă vârsta
Prin zile nisipoase,
Dar cea mai grea povară
Li-s propriile oase.
N-au bani de-o biată pâine,
În pieţele corupte,
Nu-i mai ascultă nimeni
Pe cei întorşi din lupte.
Ferestrele-n oraşe,
Ferestrele în sate
Rămân şi zi, şi noapte
La fel de-ndoliate.
Şi, vai, ca nişte jalnici
Şi vinovaţi furunculi,
Apar pe trupul ţării
Distrugători homunculi.
Pierduta noastră ţară
Te-ai afundat în tine,
Apar marionete,
Ce clămpăne că-i bine
Impozite cretine
Şi taxe criminale
Blochează în cavale
Cântările de jale.
Se moare-n România
Ca-n abatoare stranii
Ce vite de tăiere
Au devenit ţăranii,
Dar trec şi muncitorii
Şi trec şi cărturarii,
Prin marile sentinţe
Şi marile avarii.
Pe-aici, prin România
Nu numai că se plânge,
Dar roua de pe iarbă
În zori miroase-a sânge.
Eşti văduvă de pace,
Tristeţea te omoară,
Pierduta noastră viaţă,
Pierduta noastră ţară!

Text publicat de Adrian Paunescu in Jurnalul National, luni, 14 iunie 2010.