La 25 de ani de existență, Centrul de Resurse și Asistență Educațională Speranța, din Timișoara, se poate considera, cu certitudine, călit în munca cu sistemul românesc inflexibil și greoi al educației copiilor și tinerilor cu nevoi aparte, experimentat în lupta cu statul – pentru a putea depăși teoria frumoasă, deci trece la practica aparte și dificilă adesea – profesionalizat în urma cursurilor aplicate și moderne, desfășurate în lumea occidentală, deci perfect îndreptățit să emită gândiri nu întotdeauna plăcute auzului decidenților politici sau să dea soluții într-o cauză atât de bine gestionată, dincolo de granițele României. Copiii cu nevoi speciale sunt, din păcate, doar în țările Europei de Est priviți și tratați încă…special, însă nu la modul pe care aceste particularități îl impun acum, în lumea modernă, ci depășit, greoi, cu tare grave de mentalitate.

Centrul Speranța a organizat, sâmbătă, 27 mai, la Timișoara, conferința internațională pe toate aceste subiecte, concrete, actuale și de impact major, numită “Educația diversității, diversitatea educației”, aflată la a III-a ediție, cu participare importantă: europarlamentarul PPU-sl Maria Grapini, directorul Programe Perkins International pentru Europa și Eurasia, Dennis Lolli (Boston), consultantul Programe Perkins International, Darija Udovicic Mahmuljn (Zagreb), reprezentanți ai Inspectoratului Școlar Timiș, ai Universității de Vest, psihologi, specialiști, profesori preuniversitari și universitari, părinți ai copiilor din Centrul Speranța. Amfitrion a fost omul care și-a dăruit experiența și sufletul acestui proiect impresionant timișorean, directorul Speranța, profesor psiholog Elena Petrica.

Primul vorbitor a fost europarlamentarul Maria Grapini care a prezentat date concrete, din perspectiva UE, referitoare la domeniul educației, al educației incluzive, al problemelor sociale și abandonului școlar, al specializărilor peste graniță, cifre care pot părea descurajatoare pentru România, pentru că indică locuri codașe în clasamente internaționale și nepricepere în gestionarea acestui domeniu. “Educația este principalul pilon pe care ne sprijinim ca țară! Am spus-o dintotdeauna. Ca om de afaceri, m-am lovit de produsul unei educații necorespunzătoare, ca ministru la fel, ca europarlamentar am considerat și promovat educația drept pilon principal al societății! Noi nu înțelegem un lucru: e atât de importantă deprinderea diverselor competențe, trebuie schimbată programa și structura școlară, cu accent pe învățământul vocațional. Nu putem fi cu toții absolvenți de studii superioare, fără slujbe, fără a fi stăpâni pe ceva concret! Și Europa duce o lipsă teribilă de școli profesionale, deși sunt țări mult mai bine organizate ca noi. În România, nu mai există meserii de bază, toți se pricep la toate! Trebuie să învățăm să ne alegem calea, cariera și să scăpăm de complexe. Prin Strategia Europa 2020, țărilor membre li se oferă îndrumare specifică și în domeniul educației. Haideți să aplicăm și noi, să cerem și noi ajutorul, să ne implicăm!”, a declarat, la Timișoara, Maria Grapini.

Ca o confirmare a celor spuse de către europarlamentarul umanist, Dennis Lolli a prezentat modelul învățământului special din SUA, care, până la urmă, nu a fost gândit de vreo inteligență artificială, ci tot de oameni pentru oameni, speciali și unici. Americanii integrează copilul cu dizabilități, în clase, în școli, în centre, în familie, în comunitate, în tot! Echipa e cuvântul cheie și în ea intră autorități locale, naționale, profesori foarte bine pregătiți, medici, psihologi, mame, tați, familii, vecini. Legislația e clară, birocrația e minimă, mediul e predictibil și sigur.

În egală măsură, croata Darija Udovicic a precizat că țara ei integrează și ajută administrativ și financiar centrele speciale existente, pentru a le oferi acelor copii și tineri oportunități creative și o șansă la educație. Nu există copil care să nu poată să învețe ceva, orice! – acesta este principiul Perkins International și acesta funcționează peste tot în lume.

Conferința  de la Timișoara a punctat pertinent necesitatea stabilirii unui ritm alert în reglementarea cadrului ce guvernează acest tip de învățământ special, pregătirea profesională obligatorie a celor care lucrează în sistem, nevoia de parteneriate nu de disensiuni sau percepții depășite și, evident, scopul final al unor asemenea demersuri: viața copiilor să fie una funcțională și folositoare, după părăsirea centrelor sau școlilor speciale.

2017-10-03T06:13:25+00:00 May 27th, 2017|Diverse|0 Comments